Când moartea e mai bună ca viața

Sunt ceea ce unii ar numi, cu o grimasă de dezgust, „iubitoare de javre”. Nici nu aș putea fi altfel, după ce am locuit timp de 11 ani, la bloc, pe o stradă din sectorul 3 al Capitalei. Aici, am văzut generații de maidanezi morți. Cadavrele lor cu limbile-ntr-o parte îmi presărau, periodic, drumul spre metrou. Cel mai adesea, erau otrăviți, dar, uneori, trupurile lor străpunse de țepușe păreau să-i fi servit unui sadic. Hoiturile care, vara, se umflau și crăpau, repede, scoțând la iveală viermuiala dinăuntru putrezeau în stradă, până se îndurau să le ridice gunoierii. Leșa a zăcut cinci zile pe maidanul dintre blocuri. După-amiaza, copiii o foloseau drept țintă, înfigându-i în trupul inert săgeți suflate prin tuburi de plastic. Când adia vântul prin blana ei lungă și neagră, unduind cornetele de hârtie, părea că se trezește la viață.

Apoi, când primarul Băsescu a propus uciderea în masă a maidanezilor, unii cetățeni de pe strada mea s-au apucat s-o facă la lumina zilei, pe cont propriu. Vecina mea de la unu, înarmată cu o coadă de mătură, care încolțise un câine alb și scheletic, adăpostit pe casa scării. Îl lovea în strigătele de îmbărbătare ale bătrânei sale mame și ale unui privitor de la trei. Câinele parcă paralizase. Scheuna ascuțit și se făcuse una cu peretele. O zeamă maronie și puturoasă țâșnise din el și se scurgea spre papucii furioasei domnișoare F. Cu greu, l-am scos din mâinile ei și l-a făcut să mă urmeze, tremurând, treaptă cu treaptă.

Administratorul blocului meu, care, împreună cu un mic comitet, i-au întâmpinat cu bâte și pietre pe maidanezii întorși, castrați și vaccinați, în curtea din spate. Îi fugăreau, urlând, în jurul clădirii. Administratorul, cu burta jucându-i peste pantaloni și chipul schimonosit, îi aștepta la strâmtoare. Icnea ori de câte ori parul mânuit cu putere lovea asfaltul. Câinii au fost însă mai iuți de picior.
După ce am trăit multe astfel de scene, am ajuns să mă întreb dacă eutanasierea maidanezilor n-ar fi mai bună pentru ei decât traiul pe străzi. Noi, iubitorii de javre, nu-i putem lua acasă pe toți, nu-i putem opri pe iresponsabili să-i abandoneze și nu putem împiedica accidente sfâșietoare, ca acela căruia i-a căzut victimă Ionuț. Nici câinii, nici oamenii nu se mai schimbă. Soluția de compomis – sterilizarea în masă, eutanasierea celor agresivi și bolnavi, încurajarea adopțiilor și pedepsirea drastică a abandonului – presupune o răbdare, pe care majoritatea bucureștenilor nu sunt dispuși să le-o mai acorde. Să nu-și închipuie însă că, fără maidanezi, spațiul public va deveni blând și steril, iar viața lor mai frumoasă.

Eu, îngrozită de sălbăticia semenilor mei, mi-am vândut, cu ani în urmă, apartamentul și mi-am cumpărat o căsuță cu curte, la periferie. Pe cei patru câini din spatele blocului i-am luat cu mine. Cea mai plăcută amintire este cu ei, tolăniți la piciioarele mele, în timp ce stau la soare sub un zarzăr în floare și nu mă gândesc la nimic.